Bucurestiul si lustratia
M-am plimbat acum cateva zile prin parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR, cum este indeobste cunoscut de catre Bucuresteni, desi nu am habar de unde provine abrevierea), in cautarea unei alternative la optiunile mele obisnuite: Cismigiul si, mai rar, Herastraul. Cismigiul pastreaza in continuare, in pofida faunei cateodata destul de dubioase (primenita, din fericire, de liceenii de la cele doua licee Sf. Sava si G. Lazar) ceva din intimitatea vechiului Bucuresti. Palatul Kretulescu, izvoarele, turnul tipografiei Universul (cladire amenintata de planurile unui rechin imobiliar) ivit discret din spatele unor blocuri, toate acestea amintesc de minunatul interbellum. As spune ca la o distanta stilistica de 50 de ani, Herastraul imprumuta intrucatva din atmosfera precara si stridenta, amestec de lux, maidan-prafuit si pasune, caracteristica nordului suburban (Baneasa, Pipera), conturat in anii de dupa revolutie.
In comparatie cu Cismigiul, relicva a Bucurestiului interbelic si cu Herastraul, simptom al evolutiei recente, parcul IOR este epitomul urbanisticii comuniste. Strans intre coastele unui cartier ”dormitor”, menit la origine probabil sa ofere momente de recreere oamenilor muncii, parcul este flancat de o perdea densa de blocuri din beton si prefabricate. Silueta grosolana a mastodontilor patratosi, de un gri murdar, creeaza un soi de apasare asupra trecatorului si compromite in mod inevitabil orice incercare de infrumusetare. Am constatat aceasta urcand pe o platforma circulara, construita pe una dintre laturile parcului. Din acest rond, probabil rodul sfortarilor recente ale primariei, inteligent construit si amplasat cu un soi de inspiratie neoclasica, mi s-a oferit o deschidere ampla asupra lacului si asupra artezienei din centru. Amplasamentul si panorama induc privitorului asteptarea unei rezolvari armonioase in punctul de convergenta al orizontului. Insa perspectiva se inchide apasator si brutal intr-o aglomerare de colosi gri.
Experimentul evidentiaza limitele de netrecut ale imbunatatirilor estetice ce pot fi aduse cartierelor de blocuri comuniste. Și ma leg de ideea ”imbunatatirilor estetice” intrucat stiu ca intre arhitecti (cel putin cei care predau la Universitatea Ion Mincu) exista un consens cum ca aceste triste ramasite ale delirului urbanistic imbecil din anii 80 fac parte acum din istorie si, prin urmare, si-au castigat dreptul de a nu fi demolate. Sarcina urbanismului contemporan ar fi, asadar, estetizarea acestor relicve hidoase, pe care deocamdata numai (i)logica pietei imobiliare autohtone le-a salvat de popularea cu lumpeni si de ghetoizare. Prin urmare ”Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi” pare a fi corespondentul literar al principiului care anima gandirea noilor urbanisti. Ii invit pe acestia sa faca o plimbare prin parcul IOR si sa explice cum ar putea fi salvata aceasta oaza de umbra betoanelor turnate alandala imprejurul ei. Adevarul este ca nu se poate face nimic semnificativ. Uratenia tine de substanta arhitecturii ceausiste si prin urmare reforma nu o poate inlatura. Singura solutie este aneantizarea, extirparea acestor murdarii din corpul Bucurestiului.
Cat despre argumentul istoric, acesta ar putea fi valid numai in cazul cartierelor construite in campuri pustii, gen Militari sau Drumul Taberei, desi nu-mi este clar de ce un mausoleu al mizeriei si al precaritatii ar trebui sa fie ocrotit ca parte a patrimoniului arhitectural national. Insa in cazul zonelor unde Ceausescu a distrus istoria altora pentru a si-o impune pe a sa (Vacaresti, Ștefan cel Mare, Uranus, Dudesti, Calea Rahovei etc…), argumentul istoric este de-a dreptul pervers. Poate ca personalitatea originara a acestor zone (esentiala pentru identitatea Bucurestiului) este irecuperabila. Insa acceptarea mizeriei construita in locul lor echivaleaza cu o acceptare a raului la care a fost supus orasul. Un organism nu poate evacua o trauma decat atunci cand urmele agresiunii au disparut. Daramarea si evacuarea betoanelor comuniste este un act de minima igiena urbanistica. Voi trai in extaz ziua in care incepand cu Casa Poporului, cu Casa Armatei, tot sirul de blocuri de la Unirii pana in Vacaresti, din Titan pana la Victoriei vor cadea intr-o tramba de foc. Numai intr-o asemenea utopie se poate gasi expresia urbanistica a lustratiei, atat de necesara lumii romanesti, depasirea reala a calamitatii istorice care ne-a rapit jumatate de veac.
Printre avocatii betoanelor comuniste sunt si indivizi care aduc argumente din afara esteticului. In versiunea lor, blocurile au insemnat un progres pentru o anumita populatie, venita din satul fara asfalt, canalizare si curent electric. Ceea ce insa omit cei care cauta, pragmatic, sa gaseasca merite urbanismului ceausist este ca modernizarea incropita in pripa isi compromite intotdeauna scopul si esueaza lamentabil. Mizerele cartiere de blocuri vor avea in cele din urma aceeasi soarta cu colosii industriali conceputi pentru a da de lucru locuitorilor din primele: paragina si abandon urmata probabil de popularea cu declasati si lumpeni, care vor transforma relicvele epocii in sinistre ghetouri. Cu disperare ma intreb cu ce se diferentiaza geometria hada a blocurilor de beton de slumurile metropolelor subdezvoltate, africane sau asiatice, betoane turnate in pripa pentru a acomoda o populatie dezorientata de vanatori-culegatori. Cat de marginit mental (ca sa nu spun imbecil) trebuie sa fii pentru a crede ca solutiile africano-asiatice de modernizare urbana impuse de un dictator analfabet si decerebrat ar avea cea mai mica pertinenta intr-o tara a Europei. Cum sa nu iti fie rusine ca ai fost adus intr-o situatie atat de precara si cum sa nu incerci sa-ti speli aceasta rusine. Cineva te-a tratat ca pe un animal, inchizandu-te intr-o cusca si hranindu-te cu coji de cartofi, cand in jurul tau o lume traieste normal. Cand in cele din urma esti eliberat, ramai in cusca si duci dorul cojilor sau si mai grav, privesti cinic spre cei ramasi in cusca si tragi concluzia ca pentru ei a fost un progres. Ce (lipsa de) conceptie despre civilizatie, despre istorie poate sa incapa in aceasta atitudine.
Desigur, tot ce am discutat mai sus ramane o utopie atat timp cat pentru populatia blocurilor nu exista o alternativa, atat timp cat in urma delirului imobiliar actual se platesc sume neverosimile pentru apartamente in cladirile dormitor. Nu am nici un dubiu ca s-ar putea gasi fondurile necesare mutarii acestei populatii, temporar, in afara Bucurestiului, eventual intr-un cartier construit ad-hoc tot din prefabricate. Alminteri cand e vorba de gigantism in beton (stadioane, catedrale ale mantuirii neamului, malluri si zgarie-nori in centrul vechi al Bucurestiului) fondurile apar imediat. Ceea ce lipseste insa este curajul asumarii unui proiect intemeiat nu pe ideea de profit imediat, adica pe bisnita. Dezvoltarea urbanistica recenta, ma refer atat la contributia investitorilor cat si la contributia arhitectilor care au avizat-o, izvoraste fara doar si poate dintr-o mentalitate de bisnitar. Bisnitarul este, pana la urma, in aparentul lui pragmatism, o creatura schizoida, caci separand functia practica de functia estetica a unui obiect el mutileaza insusi obiectul. Fara a intra in dezbateri platonice, este evident ca frumosul nu poate fi separat de util, de aceea pana si produsele naive ale mestesugarilor poarta, sub forma podoabei, nazuinta catre frumos (artizanatul). Tratamentul schizoidiei de care sufera bisnitarii, remediul inapetentei lor pentru frumos, este relativ simplu: internarea in blocurile/stadioanele/mallurile construite de catre ei si trimiterea, prin intermediul dinamitei, intr-o lunga excursie terapeutica printre sferele celeste ale frumosului.
